Un profund sentiment de scarba

Traiasc in aceasta seara, un profund si insistent sentiment de scarba! Nici dusul si nici ceaiul de pojarnita si maceste, cu o feliuta mica de lamaie, nu m-a scapat de senzatia asta. Mi-a stricat bunatate de seara o nesimtita de la Padureni, care, prin exemplu personal, mi-a oferit ilustrarea jigodiei perfecte cu care - ce soarta! - eu ma intalnesc si vorbesc destul de des. Acum 7 luni, fiinta asta plangea pe la usa pe la mine, batuta de soarta, cu un copil chinuit de mana... Era intr-o situatie dramatica si, dupa ce am sustinut-o, (cred ca printre putinii, ma rog), cat am putut (nu mai fac parada de gesturi de caritate, pentru ca m-as enerva mai tare), vreau sa spun ca plangea cu lacrimi mari si-mi multumea, zicand fix aceste vorbe: "o sa va tin minte mereu, sunteti un om nemaipomenit, Doamne, ce imporant e sa-ti deschida cineva usa cand ai nevoie, niciodata n-o sa va uit". A trecut vremea. Astazi insa am avut nevoie de un mic detaliu si mi-am amintit de ea. O sun si nu rasunde. Instinctul (ca deh, fac gazetarie pana la urma) imi spune sa fac totusi un truc cu telefonul. Cu alt telefon!) Dansa cade in plasa si suna imediat inapoi! Ii raspund. Cand da cu...urechea de mine, s-a prostit, s-a blocat si, dupa doua secunde, incepe, vai, doamna, ce ma bucur, dar stiti...vai...stiti ...elogii ...sa stiti ca am crezut ca e alticineva, etc, minciuni de ipocrita. Ma rog, nu ea in sine e subiectul, ci categoria asta de taratoare. 

PS _ Scarba! Voi stiti, dragii mei oameni normali care cititi acest blog (nici nu admit ca vreun cretin trece cu ochii pe aici!) cam cati ca asta, carora le intinzi o mana in ceasul greu, merita pe lumea asta bunavointa voastra? Atentie, niciunul! Stiu ca-mi veti spune ca e o femeie simpla, fara scoala, care n-a raspuns la un apel de telefon. Iar eu va voi raspunde cu o retorica pe care cineva, drag mie, mi-o spunea de multe ori: "Tu stii ca prietenia si recunostinta se masoara in secunde?". Eu da.

UPDATE: Ora 9,03, 19.01.2012. E dimineata, e cafea, si ma amuz de cat de manioasa vad ca am putut fi pe biata tarancuta! Mi-e limpede ca niciodata n-o sa ma obisnuiesc pe deplin cu ideea ca e o obligatie dobandita prin nastere, convietuirea in turma. Si ce turma!